Simbolistica

I. Crucea intoarsa sau Crucea Sfantului Petru

Simbolul din figura 1.1 este vazut in genere ca un simbol satanic, probabil datorita negatiei martiriatului lui Hristos. Media si legendele moderne legate de apocalipsa si conspiratii satanice intretin intelegerea incorecta (sau poate doar incompleta) a simbolului.
In fapt, reprezentarile din figurile 1.1 si 1.2 sunt numite de cunoscatori “Crucea Sfantului Petru”. Se spune despre Sfantul Petru, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus, ca a refuzat sa fie crucificat asemeni lui Iisus, din umilinta. Ca rezultat, sfantul a fost martirizat invers.
Figura 1.3 reprezinta “Crucea Lorraine”, un simbol apropiat de crucea intoarsa prin compozitia grafica. Originea este diferita: folosita initial de Ducele de Lorraine (de unde si numele), a fost adoptata de alchimisti in perioada Renasterii ca simbol al pamantului si al sufletului materiei.
In 1940 simbolul Crucii Lorraine a fost folosit de Amiralul d’Argenlieu, ca simbol al rezistentei Franceze, simbol opus svasticii naziste.

II. Svastica

De departe unul dintre cele mai controversate si prost intelese simboluri in cultura europeana recenta, svastica este un simbol ce traverseaza culturile intregului pamant. De la mozaicurile romane, la vasele Greciei Antice, la templele hinduse, picturile budiste, cultura nativilor Nord Americani, svastica este vazuta ca un simbol religios.
Numele “Svastica” provine din sanscrita unde “su” inseamna “bun” iar “vasti” insemna viata. Traducerea aproximativa ar fi “Viata buna”.
Figurile 2.1 si 2.2 sunt reprezentari ale simbolului hindus Manji, reprezentand legatura universului cu pamantul si a binelui cu raul , toate aflate intr-un echilibru dinamic, dat de terminatiile crucii solare.
Figura 2.3 : civilizatiile precrestine din Europa vedeau Svastica drept un simbol solar, al fertilitatii si puterii. Grafismul din figura 2.3 este reprezentarea “crucii tunetului”, marca zeului tunetului Perkons.
Figura 2.4 este o svastica decorativa. Un simbol mai nou, derivat din svastica nazista este simbolul neonazist din figura 2.6. Acest simbol este format din 3 cifre 7, ce formeaza impreuna “777”, simbol al biruintei asupra anticristului.
Figura 2.5 a fost marca sectei Raelitilor pana in 1991. Grafismul descrie o galaxie ce se invarte intr-o Hexagrama. Simbolul a fost considerat nepotrivit si a fost redesenat in 1991. De mentionat este ca secta raelitilor nu are nici o legatura cu miscarea neonazista.

III. Steaua lui David

Steaua lui David sau “Magen David” in ebraica, este o hexagrama ce apare ca simbol in perioada 800-600 i.H. Simbolul este recunoscut ca marca a iudaismului si imagine a Israelului. Hexagrama este compusa din alaturarea a 2 triunghiuri, orientate in sus, respectiv in jos. Cele 2 triunghiuri au fost folosite in evul mediu de catre alchimisti pentru a simboliza apa respectiv focul.
Ce altceva simbolizeaza cele doua triunghiuri? uniunea intre femeie si barbat, echilibrul intre bine si rau, relatia dumnezeu - om si in acelasi timp, in Kabala - perfectiunea, “Sefirah Tifaret” .
In antichitate simbolul hexagramei a fost cunoscut ca semn al imperiului ebraic. Odata cu cucerirea acestuia si imprastierea poporului evreu, a inceput sa se raspandeasca si simbolul.
“Sigiliul lui Solomon”, cum mai este cunoscuta steaua in lumea araba si in practicile oculte, este simbolizata, contrar aparentelor, prin litera 7, formata prin adunarea celor 6 colturi cu centrul hexagramei.
Figura 3.1 reprezinta simbolul poporului evreu, adoptat in 1948 alaturi de culoarea albastra.
Figura 3.2 este un simbol Rasta, aparut in aceasta religie prin practicile si credintele zioniste.
Figura 3.3 este denumita Hexagrama Unicursala, numele fiind dat de posibilitatea de a desena acest simbol fara intrerupere. Este un simbol creat de Aleister Crowley, ocultist, francmason si scriitor. Simbolul este purtat de adeptii miscarii religioase Thelema.
Figurile 3.4, 3.5 si 3.6 sunt in ordine: Steaua Mesianica (imagine folosita de primele miscarile crestine), Hexagrama Raelitilor (descrisa la punctul II) si Sigiliul Mesianic (compus din simbolul mesianic al pestelui, folosit de primii crestini pentru a-si declara apartenenta la crestinatate, steaua lui David si Menorah, unul dintre cele mai vechi simboluri religioase iudaice).
Pe ultimul rand gasim Shatkona, in figura 3.7, o imagine hindusa folosita pentru a simboliza creatia si legatura intre barbat si femei, apa si foc.
Cea mai interesanta reprezentare a hexagramei o gasim in figura 3.8, alaturarea intre un echer si un compas, unul dintre cele mai cunoscute simboluri masonice. Alaturarea simbolizeaza creatia divina si intelegerea de catre umanitate a importantei creatiei. De multe ori simbolul este prezentat avand litera “G” (God) in centru. Daca veti cerceta veti descoperi ca hexagrama insasi este des folosita in simbolistica masonica.

IV. Pentagrama

Pentagrama - un simbol transcultural, ce se poate gasi in cultura hindusa, greaca, romana, babiloniana etc. In ultimul secol insa a fost legat de trei mari concepte cultural - religioase: Satanismul, miscarea Wicca si Francmasoneria.
De notat este ca in general pentagrama reprezinta in multe culturi cele 4 elemente (pamant, foc, apa, aer) plus ceea ce este numit “suflet”. Alaturarea acestor 5 elemente da nastere luminii, ordinii in univers.
In genere pictograma satanica este reprezentata asemeni figurilor 4.1 , cu un colt indreptat in jos iar in interiorul stelei - Capra Sabatica, gresit asemanata zeitatii oculte Baphomet. Uneori simbolul este reprezentat inconjurat de 2 cercuri si numere pitagoreice. Un amanunt important este ca steaua satanica nu este o negare a pentagramei Wicca iar diferentierea orientarii colturilor (sus sau jos) este o diferentiere moderna, aceasta neexistand pana in secolul 19.
Pictograma Wicca este incadrata intr-un cerc de obicei, imaginea fiind un simbol al credintei adeptilor. Totusi, tinerii adepti ce se tem de raspunsul social negativ pe care l-ar putea avea convingerea lor religioasa poarta obiecte ce reprezinta pentagrame stilizate asemeni celor din figura 4.2 .
Pentagrama este de asemenea un puternic simbol in Masonerie unde este folosita atat cu un colt orientat in sus cat si cu el in jos in cazul simbolului “Steaua Estului”, simbol al Grupurilor Masonice Feminine (figura 4.3).

V. Simbolul Infinitului

Simbolul infinitului (5.1) a fost descoperit in anul 1655 de catre matematicianul John Wallis si a fost botezat 40 de ani mai tarziu de catre Bernoulli “lemniscus”, ceea ce in latina inseamna “funda”.
Partea interesanta vine atunci cand privim simbolul din figura 5.2, simbolul alchimist pentru sulf, echivalentul in alchimie al sufletului uman. Totusi, odata cu acapararea simbolului de catre biserica satanica lui Anton La Vey, simbolul este mai des vazut drept “Crucea Pontificala a lui Satan’.

VI. Simbolul inimii

Un simbol vechi, de asemenea transcultural, asociat mai degraba judecatii si sentimentelor decat organului ca atare, simbolul inimii dateaza dinaintea epocii de gheata si reprezinta un semn al apropierii, afectiunii si iubirii. Totusi, este de notat intelesul hazliu pe care simbolul il are in Suedia, unde este asociat toaletelor si defecarii. Nu trimiteti suedezilor inimioare.
Cea mai comuna reprezentare a inimii ca simbol semn al dragostei este cea din figura 6.1. Simbolul se gaseste si in cultura greaca, aici repezentandu-l pe Dionysos, zeul vinului.
Figurile 6.2 si 6.3 sunt variante africane ale simbolului, prima reprezentand intoarcerea iar cea de-a doua durere si suferinta.
Printre multele interpretari pe care le poate gasi simbolul se afla: insemn al placerii carnale, al penetrarii si pasiunii cand este reprezentata strapunsa de o sageata (figura 6.4), simbol religios Voodoo (figura 6.5 - insemnul zeitei Erzulie, patroana a dragostei), sau simbolul prieteniei in cultura Irlandeza - Claddagh (figura 6.6). Claddagh este format din 2 maini apropiate de o inima, simbolizand prietenia si o coroana deasupra inimii, simbolizand loialitatea.
In crestinism exista 2 reprezentari deosebite ale inimii, de multe ori incurcate de necunoscatori. Prima (figura 6.7) este cunoscuta sub numele Sacre-Coeur (inima sacra) si este cunoscuta inca din secolul al saptesprezecelea, nascuta din viziunile sorei Maria Margareta. Imaginea simbolizeaza legatura intre uman si divin conform viziunilor sfintei. Interesanta este si legatura cu simbolul sulfului ( vezi V. SIMBOLUL INFINITULUI ), daca ar fi sa inlocuim inima cu funda lui Bernoulli. O dovada ca stiinta empirica si religia se impleteau inca din acea perioada.
O alta inima caracteristica religiei crestine catolice este Inima Imaculata a Fecioarei Maria ( figura 6.7 ), simbol al durerii si al suferintei. Inima este prezentata strapunsa de un pumnal (uneori de 7, ca simbol al celor sapte dureri ale Fecioarei) si inconjurata de trandafiri si flori de liliac.

VII. Caduceul, Toiagul lui Asclepios si Pocalul Hygeei

Trei simboluri, reprezentand in aparenta acelasi lucru:
Caduceul (figura 7.1) - simbolul zeului grec Hermes (Mercur la romani), ocrotitor al comertului si al hotilor. Caduceul este intruchipat de 2 serpi incolaciti in jurul unui toiag ce prezinta in partea superioara 2 aripi.
Simbolul este folosit in mod eronat de anumite institutii medicale in locul Toiagului lui Asclepios (figura 7.2). Asclepios sau Esculap este zeul medicinei si este cunoscut ca fiul al lui Apollo. Se spune despre Asclepios ca ar fi fost educat in arta vindecarii prin medicina de catre centaurul Chiron. Asclepios ar fi fost, conform mitologiei grece, medicul argonautilor, atat de priceput in arta vindecarii incat putea aduce la viata mortii.
Se mai spune despre Esculap ca avea 3 fiice: Meditrine, Hygeia and Panacea, simboluri ale medicinei, igienei si vindecarii. De la Hygeia vine cel de-al treilea simbol al medicinei - Pocalul Hygeiei ( figura 7.3 ), simbol al vindecarii si regenerarii.

VIII. La sfarsit

Simbolistica este un domeniu ametitor. Atatea informatii si atatea concepte inradacinate in noi si in lumea ce ne inconjoara. Am discutat despre 7 simboluri insa exista zeci, poate sute de mii de simboluri uitate, ascunse, abia asteptand sa isi spuna povestea. Tot ceea ce trebuie sa faci este sa o asculti.

preluat de pe :http://kristinell86.spaces.live.com

Eminescu - declarat nebun apoi ucis?

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.
“Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.
Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.
În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina. Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

"Domnul Eminescu a innebunit"

In aceeasi zi de 28 iunie 1883, cand Mihai Eminescu a fost arestat si internat la ospiciu, Romania trebuia sa semneze un tratat secret de alianta cu Austro-Ungaria, Germania si Italia. Documentul insemna, de fapt, aservirea Romaniei Austro-Ungariei, excludea revendicarea Ardealului si interzicea orice fel proteste in acest sens.
Eminescu, aflat in centrul oricarei manifestari pentru eliberarea Ardealului, trebuia sa fie redus la tacere si scos din peisaj. Este de fapt abia inceputul procesului de defaimare si de eliminare a ziaristului Mihai Eminescu.
Despre "boala" lui se afla abia pe la 1 iulie 1883, cand ziarul "Romanul", aflat intr-o polemica acerba cu Eminescu, dadea primul semnal al scoaterii lui din viata publica: "Aflam cu sincera parere de rau ca dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul "Timpul", tinar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decit trecatoare si ca in curind vom putea anunta deplina sa insanatosire".
A doua zi, ziarul Timpul publica propriul anunt: "Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului "Timpul" este incredintata d-lui Mihail Paleologu".
Timpul revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: "Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decit de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pina acum".
Se observa ca ambele ziare scriu despre poetul Mihai Eminescu si despre talentul si geniul sau poetic, nu despre jurnalistul nationalist Mihai Eminescu. Incepe astfel accentuarea laturii creative, romantice si visatoare a personalitatii acestuia, punand in umbra luptele acerbe pe care le-a dus pentru tara sa.
"Domnul Eminescu a innebunit"
Nicio sursa oficiala nu spune, insa, ca Eminescu ar fi fost nebun, desi adversarii lui au incercat de la inceput sa raspandeasca acest zvon. Mai intai, in 28 iunie, Ecaterina Szoke Magyarosy, sotia lui Ioan Slavici, i-a trimis lui Maiorescu un bilet in care scria "Domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau".
Eminescu se afla in acea zi la baia Mitrasewschi, unde fusese dus de Grigore Ventura, redactor la ziarul L`Independence Roumaine. Acesta il scoate din minti si il lasa intr-un din camere inainte sa alerteze politia ca un nebun s-a inchis in baie si nu vrea sa mai iasa. Ii cheama la fata locului pe alti doi membri ai Societatii Carpatii, Siderescu si Ocasanu. Ca un facut, cei doi au cu ei o camasa de forta. Intra in baie, il imobilizeaza pe Eminescu si il duc la stabilimentul Sutu, unde i se rezervase un loc cu o noapte inainte.
Ventura le spune politistilor ca Eminescu ar fi tinut un discurs "politico-socialo-national" infierbantat la Capsa si ar fi scos un pistol cu care spunea ca il va omora pe rege. Aceasta afirmatie nu este, insa, sustinuta nici de procesul verbal al politiei si nici de declaratiile celorlalti martori.
In ultimul interogatoriu luat lui Eminescu, eveniment ce i-a atras "aura" de nebun si persoana iresponsabila psihic, Nicolae Georgescu ("A doua viata a lui Eminescu") observa o serie de inadvertente care, "ori reprezinta un lant nesfarsit de coincidente, ori e treaba serioasa, si atunci e groasa de tot".
Iata mai intai interogatoriul lui Eminescu, in ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile inainte de moartea sa:
- Cum te cheama?
- Sunt Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cat oul de mare.
- Pentru ce?
- Pentru ca eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.
- Ce ai de gand sa faci cand te vei face bine?
- Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. stiu 64 de limbi.
- Cine e Poenaru care te-a lovit?
- Un om bogat care are 48 de mosii, 48 de rauri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane.
Aceste 4 intrebari si 4 raspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putinta. Fiind atentionat asupra numerologiei masonice, autorul remarca aceasta numerologie in cadrul interogatoriului, mergand pana la identificare. Numarand cuvintele, pana la "stiu 64 de limbi", sunt exact 64 de cuvinte. Numarand cuvintele primului raspuns, remarcam exact 33. La al doilea raspuns, daca citim "nu-i" ca un singur cuvant, obtinem 15 cuvinte, care adunate la primele 33 rezulta 48. Al treilea raspuns are tot 15 cuvinte, in acest mod, daca adresantul uita sa adune la cele 33 de cuvinte pe primele cifre, i se mai pun o data in fata. in cel de-al treilea raspuns, cifra 48 se repeta de 6 ori: semnal puternic! Simetriile sunt atat de bine construite, dupa parerea autorului, incat este de presupus ca acest text a fost cu migala prelucrat, avand in vedere ca, toate aceste numere, 33, 48, 64, sunt folosite curent de catre masoni in limbajul codificat al semnelor de recunoastere specific francmasonice. Relatiile numerice fiind suspect de exacte (cele de mai sus fiind doar o parte mai sugestiva dintre ele), apar doua concluzii:
a) Eminescu a folosit limbajul masonic, si atunci nu era nebun;
b) Textul este un fals, deci proba nebuniei cade.

Asasinarea lui Eminescu

Din noiembrie 1886 până în aprilie 1887 Eminescu este sechestrat la Neamţ unde gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.
Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice. ”
De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri.
La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.